Încă aici, pe undeva…

May 20th, 2015

Din păcate, timpul meu liber se împuținează văzând cu ochii, iar asta n-aș zice că e neapărat rău. Partea proastă e că pe aici probabil am să mai scriu cam cu jumătate de normă, deși am să fac tot posibilul să nu las locul ăsta virtual să facă ciulini :)

Partea bună e că timpul meu liber se împuținează, pentru că timpul meu ocupat cu lucruri serioase e mai mare, iar asta, vă spun sincer, e în sfârșit dovada că mi-am consolidat încederea în sine. În sfârșit simt că pot să scot nasul în lume pe oriunde fără să-mi fie rușine de mine și, oho, îmi tot întind aripile (mai ales profesional).

Așadar, mi-e bine, stați liniștiți! Și sper că și voi sunteți la fel! (Sau măcar în drum lin spre starea de bine cu voi înșivă.)

Gabriel Cotabiță și dieta Dukan

May 14th, 2015

De multă vreme plănuiesc să scriu un articol despre porcăria asta de presupunere că, orice ai păți după, ți se trage de la Dukan. Din păcate, n-am vreme azi să-l scriu chiar cum mi-aș fi dorit, dar n-am putut să nu menționez mizeria asta – vezi Doamne, Gabriel Cotabiță e în starea în care e de la regim. Pun în paranteză faptul că nu există niciun fel de informație referitoare la cum a ținut dieta – vă reamintesc aici că și Oana Radu a spus că ar fi slăbit cu Dukan (e drept, uneori cu nuanțe de genul că „s-ar fi inspirat din”, dar tot cu formulări care includeau terminologia specifică dietei – de exemplu, ideea de „croazieră”), dar a ținut 20 de zile de atac!

Hai să presupunem că a ținut Dukanul riguros, cu monitorizare, cu suplimente de vitamine și minerale, cu apă din belșug etc. Hai să mai punem în paranteză și faptul că s-ar zvoni că exagera cu sportul, că are o anumită vârstă, că a avut antecedente cardiace, că greutatea și obiceiul de a fuma (de care s-a ținut ani de zile) sunt factori favorizanți pentru episoadele cardiace nefericite etc. Chiar și cu toate astea eliminate din ecuație (deși ar putea fi factori importanți) nu poți spune cu certitudine că există o relație directă de cauzalitate între dietă și orice manifestare ulterioară. În medicină există foarte puține certitudini și doar în cazuri extreme poți spune cu siguranță că A duce la B, iar asta pentru că suntem foarte diferiți, avem predispoziții și slăbiciuni genetice diferite, avem stiluri de viață diferite (care presupun obiceiuri și interacțiuni între factori foarte diferite) etc. Toate acestea fac foarte dificile concluziile categorice. Practic, ca să fii riguros științific, ar trebui să ai un grup de control și încă unul, strict monitorizate pe termen lung, și unica diferență între ele să fie factorul X. Iar asta ar trebui făcut la o scară masivă ca să fie relevant, pentru că, repet, suntem atât, atât de diferiți! Cea mai bună dovadă este aproape matematică și sigur logică – echivalența are nevoie de o teoremă adevărată și de o reciprocă la fel de adevărată. Adică ar trebui ca toți cei care mănâncă X, au stilul de viață Y sau fac nu știu ce Z să se îmbolnăvească de nu știu ce. Și, invers, toți cei care suferă de chestia respectivă ar trebui să fi mâncat X, să fi trăit în Y fel sau să fi practicat Z-ul. Punct.

Așadar, nu se poate spune că a fost de la Dukan. Sigur, nu putem spune nici că n-a fost. Dar vreau să nu ne mai lăsăm purtați cu atâta naivitate de mituri și dezinformări. Cine vrea să țină Dukan și nu vrea să riște nimic n-are decât să-și ia toate precauțiile pentru riscurile potențiale (cu grad mare de probabilitate) și, nu știu, să-și facă analize săptămânal. Și musai să-l țină după indicațiile originale, nu cu informații pescuite din ziarul Libertatea. Altfel, zău, nu-i obligatoriu să ținem toți Dukan!

În rest, sănătate omului Gabriel Cotabiță! Sper din tot sufletul să-și revină!

Slăbește cu tehnologii de ultimă oră!

May 12th, 2015

Nu, nu, nu fac reclamă vreunui produs, dar am dat peste articolul ăsta și am rămas cu un amestec de sentimente… Ceva între amuzament și dezamăgire, ambele rezultate din constatarea că nu prea avem voință, limite și/sau discernământ. Adică, zău, dacă am ajuns în zilele alea în care trebuie să ne tragă farfuriile de urechi, ei bine… Nu-i bine :)

Însă asta e realitatea. Suntem mulți gurmanzi pe lumea asta și nu pot să nu văd utilitatea farfuriei. Asta e, poate că destui merităm să fim trași de urechi, dar dacă ne-ar spune-o cineva în carne și oase sunt șanse mari să îl/o trimitem la plimbare, să ne facem țepoși ca un arici și să îi spunem că nu e asta grija lui/ei. Ce să zic mai mult? Bucurați-vă de farfuria care vă spune când mâncați prea mult dacă știți că stați prost la capitolul ăsta:

SmartPlate2 from Fitly on Vimeo.

Bine, are și un mare cusur farfuria asta. Și dacă o cumperi, tot trebuie să o folosești ca să fii tras de urechi :)

Desert aproximativ de regim

May 11th, 2015

Am luat mai multe mere ca să fac suc din ele, dar azi mi-a fost lene să mai pun în funcțiune storcătorul. În schimb, m-a luat o poftă de mere coapte, așa că am ales fix patru dintre ele, pentru că erau micuțe (altfel, dacă erau mari, ajungeau două; și da, v-am mai avertizat că eu gătesc fix câte porții se mănâncă atunci, ceea ce de regulă înseamnă două, pentru că doi suntem în casă). Și n-am avut nimic mai mult de făcut decât să le spăl bine, să le scobesc ciuful cu o linguriță, să le pun câteva particule de zahăr vanilat și-un praf de scorțișoară. După asta, la revedere, la cuptor! Dacă aveți mere dulci, cred că se poate sări și peste zahăr, dar chiar dacă nu săriți, sincer, eu am pus cred că vreun sfert de plic de zece grame, deci foarte, foarte puțin. Dar am pus și picul ăla de zahăr, așa că titlul rămâne cu „aproximativ de regim”. Rezultatul e delicios, probabil știți deja, și în plus e ceva ce se face foarte, foarte repede și cam fără bătaie de cap.

Rochiile trecutului

May 8th, 2015

Dacă vine iar un val de frig să știți că e vina mea, pentru că am îndrăznit să fac ieri rocada dintre garderoba de sezon rece și cea de vară și nu de alta, dar după fiecare tură de cald când m-am hotărât să fac un pas spre vară universul mi-a mai trântit niște frig. Așa s-a întâmplat anul ăsta și când am zis că-i vremea să schimb plapuma de lână sănătoasă cu o pilotă subțirică, atunci când mi-am băgat aeroterma în concediu, ba chiar și când am îndrăznit să renunț la cizme și palton. Dar să revenim la garderobă :)

Mai ales de când am schimbat aproape toate hainele după Dukan (cred că mai am doar vreo 2-3 chestii de dinainte) mi-am făcut un obicei din a dona hainele de care nu m-am atins în ultimul an atunci când fac rocada între sezoane. Așa ajung să trec prin toate hainele și ieri am avut surpriza de a redescoperi rochia pe care am purtat-o la banchetul de la sfârșitul liceului. Țin minte că atunci am umblat prin tot orașul și erau peste tot mărimi mult prea mici pentru mine și mi-am cam luat ce mi-a venit. Nu pot să spun că s-a nimerit a fi chiar o rochie urâtă, dar era departe de ce-mi doream și în mod normal n-aș fi optat chiar pentru ea. Dar a fost prima mea rochie de seară, banchetul a fost prima ocazie pentru care mi-am aranjat părul la coafor și petrecerea a fost foarte, foarte faină! Totuși, țin minte că era cam mulată și am fost toată seara pe modul ”nu mânca mult și suge burta”.

Întâmplarea face că anul trecut l-au apucat nostalgiile pe un fost coleg și a postat pe Facebook niște poze de atunci și n-am să mint: în ciuda amintirilor foarte frumoase de atunci, nu m-a încântat să văd dovezile fotografice. Adică cel mai mult m-am îngrășat după ce m-am mutat la București, dar m-am văzut și acolo într-o formă deloc suplă și mi-am dat seama că, din fericire, mă despart măcar vreo zece kilograme de poza aia. Și de curiozitate am pus rochia aia pe mine…

Fără pic de modestie am să recunosc că iar m-a inundat mândria. E largă, mai lungă și stă pe mine ca pe gard. Ca să stea mulată cum stătea în urmă cu vreo 9 ani ar trebui să-i zboare măcar vreo 15 cm din talie. Iar reamintirea efortului și reușitei mi-au dat un tonus al naibii de bun, cu atât mai mult cu cât în ultima vreme am fost cam ciufută din cauza celor 2-3 kilograme pe care le-am pus în săptămâna deadline-ului haotic.

Nu pot decât să sper că am să rămân tot restul vieții mai slabă ca-n liceu, cum sunt acum. Iar asta vă cam doresc și vouă! :)

Proiectul Beth

May 7th, 2015

Cum ar fi să slăbești 68 de kilograme?! Eu am slăbit un pic mai mult de jumătate din numărul ăsta de kilograme și, sincer, nu mi-a fost ușor deloc! Habar n-am dacă mi-ar fi luat de două ori mai mult, pentru că, pe de o parte dai jos ceva mai repede în prima fază dacă pornești de la o greutate foarte mare, dar pe de altă parte spre finiș ritmul s-ar putea să încetinească enervant de mult. Bine, Beth din poveste n-a slăbit strict cu dietă, ci a apelat la operația de by-pass gastric, dar v-am mai spus că asta nu-i musai o cale ușoară și presupune și ea o etapă de regim ultra-strict (măcar la început), iar per total s-ar părea că oricum i-au trebuit doi ani ca să scape de cele aproape 70 de kilograme. Oricum, e lucru mare să reușești să scapi de asemenea surplus și, ca de obicei, mă uimește diferența dintre trăsăturile aceluiași om în varianta sa grasă și în cea slabă, dar și atitudinea. Sigur, toate pozele astea se vor a fi jucăușe și poate că nu se vede foarte bine, dar e mereu un „ceva aparte” în privirea omului renăscut din propriul țesut adipos:

Cum să devii perfectă în șase ore

May 6th, 2015

N-am să mă plictisesc vreodată să vă arăt videoclipuri de genul ăsta, pentru că mi se pare foarte important să nu ne mai raportăm la repere ireale:

Și mi se pare absolut fabulos că nici buzele nu le are așa. Ba, mai mult, i se retușează și degetele și unghiile!

PS: Da, știu, nu v-am mai scris de multă vreme. Am avut o săptămână cu-n deadline strâns, iar asta a însemnat muncă multă, somn puțin și prost, mâncat haotic și-n cele din urmă, desigur, vreo 2 kile și ceva-n plus. De ieri mi-am intrat în normalul cuminte și disciplinat, așa că sper să vă salut curând de la greutatea la care mă simt bine.

Poftă. Pofte.

April 23rd, 2015

Când vine vorba de mâncare, eu pot să fiu cum e cămila cu apa. Pot să mă abțin de la orice, oricând, oricât. Dacă-mi propun :)

În funcție de motivație, chiar sunt circumstanțe în care nu bag nimic în gură. Punct. Dar dacă e să cedez la ceva, cine a mai citit ce scriu pe aici sigur intuiește că e vorba despre dulciuri. Asta e ceva ce n-am reușit să educ încă, deși oarece progrese am făcut și aici, pentru că adesea mă opresc strict la gustat și fac asta întotdeauna când descopăr că nu e chiar așa delicios desertul cu pricina. Îl evaluez rapid, îi pun eticheta de ”nu merită caloriile” și merg mai departe.

Ei bine, vă anunț că de câteva zile am niște pofte nebune. Și din foarte-fericire pentru mine, sunt pofte verzi! :D Pe cuvânt, niciodată n-am mai mâncat brocolli și salată verde cu atâta poftă! Primul un pic pe aburi, până se ”activează” nuanța aia intensă de verde, iar salata mea ideală se compune din: o căpățână de salată verde, 2 roșii normale (sau 8 cherry), o legătură de ridichi, 3-4 fire de ceapă, câteva picături de lămâie și 2 lingurițe de ulei de măsline. Asta e porția pentru doi oameni, în care adaug de obicei și jumătate de pachet de telemea light de la Hochland. Și mănânc cu atâta draaaaag! :D

Vergeturi

April 22nd, 2015

După ce mi-am atins targetul, mai rămăsesem cu vreo trei mari nemulțumiri corporale. Prima era că nu m-ar fi deranjat să fi ajuns și mai jos, ponderal vorbind, dar la vremea aia corpul meu dădea mari semne de oboseală și oricum am considerat că e foarte important să mă mențin o perioadă mai lungă de timp în spectrul normalității (fie și spre limita superioară) ca să-l obișnuiesc că acolo îi e locul și nu la 80-90 kg. Oricum, când și dacă o să mi se pună pata vreodată să mai scap de 5-8 kg, știu ce am de făcut și n-am dubii că n-o să-mi iasă, dar deocamdată n-am ajuns încă să fiu foarte chitită pe asta.

A doua chestie de pe listă era pielea lăsată și o vreme chiar mi-au displăcut teribil câteva zone. Mă rog, știam că există posibilitatea să se întâmple asta și 30 și ceva de kg în nouă luni e destul de mult în destul de puțin timp, iar eu, genetic, nici n-am moștenit cea mai elastică piele din lume, dar tot era deranjant. Deși, oricum, așa cum mi-am spus și atunci, era infinit mai bine să arăt a om normal măcar când eram îmbrăcată, chit că până la model de costume de baie mai era drum destul. Din fericire (și presupun că aici m-a ajutat și vârsta), pielea s-a tras destul de mult în ultimii doi ani. Nu pot să spun că e perfectă, dar e refăcută în proporție de 90%.

Iar a treia chestie ar fi vergeturile. Am încercat să mă gândesc la ele ca un fel de ”cicatrici” ale Eu-lui meu trecut și nici nu m-am străduit foarte tare să caut o soluție. Am probat vreo două creme, dar adevărul adevărat e că n-are cum să-ți repare o cremă rupturile din stratul de colagen (mai ales pe alea vechi și profunde). Există alte soluții (deși nici alea nu garantează 100% că te scapă de tot de ele) și aș apela (poate) la așa ceva, chit că-i costisitor, dar considerând că pielea mea nu va deveni elastică printr-un miracol și probabil că-n următorii 2-3 ani am să vreau un copil, ar fi bani irosiți să-mi repar vergeturile acum ca să le fac la loc un pic mai încolo. Dar nu-i nimic, există și costume de baie întregi, că doar și-așa n-am de arătat pătrățele la plajă și nici în rest nu umblu cu buricul gol :)

Și adevărul e că majoritatea femeilor au vergeturi și nu-i musai să fi avut, ca mine, 95 kg la un moment dat în viața asta. Vergeturile apar la creșteri bruște, iar asta se întâmplă adesea în adolescență, când cresc sânii și se lățesc șoldurile. Dacă e să mai treci și printr-o sarcină, aproape e o certitudine că ai să ai măcar abdomenul vărgat și nu poți decât să speri că ai tras lozul câștigător la loteria genetică (pentru că da, sunt și femei care nu rămân cu urme dintr-astea, dar sunt puține norocoase și nu, nici aici n-au cum să te ajute foarte mult cremele). Doar că norma socială e pielea fără imperfecțiuni, că, deh, când vezi vedetele la TV și-n reviste nu raționalizezi că-s bine machiate, că-s luminile nu știu cum și că-n publicații sunt și bine photoshopate… Reacționezi emoțional, le vezi perfecte și te cerți că tu nu ești așa. Ei bine, poate că a venit momentul să nu ne mai rușinăm de ceva ce nu e neapărat vina noastră. De exemplu, pe Instagram a început o campanie de asumare a ”dungilor de tigru” și puteți să urmăriți #LoveYourLines pentru a vedea femei care nu se rușinează de imperfecțiunile lor. Mie mi-a plăcut mult ideea!

PS: Pentru mine, cele mai deranjante vergeturi sunt cele de pe abdomen și la un moment dat chiar am contemplat la ideea de a-mi tatua abdomenul cu un model cu flăcări sau altceva care să le acopere :)

Cântarul din drum

April 20th, 2015

Știți omuleții ăia care stau pe marginea drumului cu-n cântar de baie și pescuiesc din când în când câte-un 50 de bani de la vreun trecător dornic să-și afle greutatea? Mvai, cât îi uram când aveam nșpe kilograme-n plus! Mai ales când nu erau dintr-ăia pasivi, care stau, tac și așteaptă. Adică sunt și dintr-ăia care te abordează și te invită. Nu știu dacă se vedea și pe fața mea, dar în vremurile mele extra-pufoase mă apuca pe dinăuntru un amestec puternic de iritare și rușine.

Dar știți cine mă enerva mai tare decât genul ăsta de individ? Individul care se oprea să se cântărească, iar asta pentru că nu mi-a fost dat să întâlnesc decât mândruțe de 50 de kile care se urcau entuziasmate și apoi dramatizau că s-au îngrășat. Sincer, chiar n-am văzut niciodată altă categorie de oameni care să se oprească și să se cântărească pe stradă. Ori era o fâță cu ”iubi” după ea, pe care ”iubi” urma s-o alinte ulterior și să-i spună că, vai, nu-i grasă, e superbă și lumina ochilor lui, ori era o fâță dintr-un grup de fâțe (de regulă cea mai mândră din grup), pe care, la fel, trebuia s-o consoleze și aduleze ulterior alaiul.

Ah, și mai uram și cântăritul în grup (din generală și liceu) când ne mai adunam după ore pe-acasă pe la una sau alta. Nu-i niciun secret că eram cea mai grasă din orice grup, dar nu era doar rușinea aferentă statutului, ci și dezgustul față de răspunsurile alea teatrale și vizibi false ale fetelor care aveau 52 kg și se știau la 51,8…

Ah, Doamne, bine că s-au dus vremurile alea! Nu, nu m-am oprit vreodată-n stradă să mă cântăresc (că doar am cântar acasă, chiar 2, și-mi monitorizez zilnic greutatea), însă nu mai am niciun motiv pentru care să simt rușinea. Din contra, sunt în continuare mândră și fericită că am deja doi ani de când reușesc să mă mențin cu variații foarte mici (și nu v-o spun ca să mă laud, ci ca să vă motivez și să n-aveți dubii – se poate!).