Cât trăiește omu-nvață

November 13th, 2014

Nu știu ce relație aveți voi cu voi înșivă, dar mie-mi place să-nvăț despre mine și-s mai tot timpul într-un proces de explorare. Mă rog, nu știu câtă lume se gândește cu nețărmurită dragoste la propriile defecte, dar mie mi se pare important să-ți știi și punctele slabe. Ideal e să lucrezi la ele și să le rezolvi, dar până una-alta e bine să înveți măcar să le gestionezi cât de cât. Perfecți n-o să fim niciodată, dar un om echilibrat e cel care știe bine ce, cât și cum poate, nicidecum cel care trăiește cu impresia că soarele răsare și apune din și în dosul propriu.

Totuși, admit că și eu am ocazional surprize, iar asta în condițiile în care eu chiar explorez activ inclusiv sectoarele inconștientului. Poate aici e un loc bun să fac mențiunea că nu merită pus la suflet chiar orice vine spre voi, dar e important să notați orice fel de critică, să vă-ntrebați (cât se poate de obiectiv) dacă are vreun fundament real și, dacă are, luați măsuri, dacă n-are, mergeți mai departe. Experiența mea arată că foarte des lucrurile se văd foarte diferit din exterior, iar distorsiunile cred că se-mpart în egală măsură între privitor și cel privit.

De exemplu, în urmă cu câțiva ani am trăit o experiență foarte bizară – m-am despărțit de un prieten. Nu, nu iubit, ci amic. Și e mai corect spus că el s-a despărțit de mine :) . Ne-am cunoscut când eu eram în liceu și mă fascina cât de multe știa. El era la facultate, la Teologie, în alt oraș, și citea foarte mult. Mă întâlneam cu el cu mare drag de fiecare dată când venea în oraș și-mi făceau mare plăcere discuțiile cu el. N-a fost niciodată nimic romantic între noi, probabil și pentru că n-a preluat inițiativa, dar nici nu mi-e foarte clar dacă aspectul ăsta a contribuit sau nu la ruptura de peste ani. Cert e că, la un moment dat, am plecat eu din oraș, iar el s-a întors după facultate și o vreme ne-am mai întâlnit, ca și înainte, tot în vacanțe. Până când, din senin, pur și simplu nu mi-a mai răspuns la telefon. Nu păcătuisem cu nimic și-am insistat pe toate căile până am forțat un răspuns. N-a avut să-mi spună tocmai lucruri frumoase, dar cred că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că, uneori, ceea ce îți spun alții s-ar putea să aibă foarte puțină legătură cu tine și mult mai multă legătură cu ei, cei care-ți fac reproșurile. Ca să înțelegeți mai bine, contextul era cam așa: el se-ntorsese într-un oraș mic, în care simțea că n-are cine știe ce viitor, blocat într-un post fără mare potențial, făcea naveta nu știu câți km pentru un salariu mizer de profesor de religie și fără cine știe ce alte satisfacții, pentru că elevii lui nici nu-i respectau grozav munca. Eu, în schimb, tocmai descopeream un univers nou, tot încercam una și alta (iar Bucureștiul e destul de ofertant profesional) și când ne vedeam, normal, îi povesteam cu mare entuziasm despre toate oportunitățile despre care (credeam atunci) că mi se tot arată. Diferența dintre lumile noastre i-a accentuat frustrarea și a fost un punct când pur și simplu a răbufnit. Mi-a lipit în frunte, fără remușcări, eticheta de arogantă, și a rupt orice punte de legătură. I-am respectat decizia, am făcut efortul de a-l înțelege și asta a fost.

De fapt, mai văzusem cândva chestia asta și atunci m-a durut de n-am știut ce-i cu mine, dar eram mult prea mică să pricep exact ce se întâmplă. Cred că am fost prima generație care a beneficiat de ideea de ”clasă specială” în gimnaziu și, concret, spre sfârșitul clasei a IV-a am dat examen la matematică și engleză, iar primii 30 urmau să meargă la un fel de mate-info intensiv. Mna, prostuță nu-s și-am avut noroc și de părinți care să stea de capul meu, așa că s-a-ntâmplat să fiu a treia pe lista aia. În schimb, prietena mea cea mai bună de-o viață, vecină de bloc și, la vremea aia, centrul universului meu, a ieșit penultima dintre toți cei înscriși, mult sub linia de admitere (în paranteză fie spus, nu toți copiii trebuie să fie buni la matematică, iar ea și-a descoperit imediat după examenul ăsta, aparent ”ratat”, vocația pentru muzică, a mers pe drumul ăsta, face asta și azi și e foarte bună în ce și-a ales). Oricum, cert e că și la vremea aia eram entuziasmată de ce mi se întâmpla și, nu știu dacă am vorbit prea mult despre asta (deși, dacă am făcut-o, n-a fost niciodată cu intenția de a mă lăuda), dar la un punct și ea a răbufnit și mi-a spus niște lucruri pe care cred că niciun copil de 10-11 ani n-ar trebui să le audă, mai ales de la un om în care investise emoțional atât de mult. Din păcate pentru mine, ea era și liderul informal al grupului de la bloc și rezumatul rezumatului e că-n vara aia a fost crunt. Copiii pot fi foarte răi uneori și, pe lângă faptul că nu prea am mai ieșit din casă, stând la etajul unu, aveau grijă să-mi și strige de bine când se jucau în fața blocului și mă prindeau cu geamul deschis.

Și ciudat e că eticheta asta de ”cu nasul pe sus” m-a urmărit toată viața și de fapt de aici am pornit când am început să scriu, căci abia asta are legătură cu kilogramele-n plus. Pentru că întotdeauna am avut complexul ăsta, mereu mi-a fost dificl la primele contacte cu alții. E posibil să mai fi scris despre asta, dar repetiția nu-i știrbește cu nimic valoarea de adevăr. Practic, la orice întâlnire cu cineva nou eram absolut convinsă că o să-și facă o părere proastă despre mine, pentru că primul filtru, cel al exteriorului, va deforma orice altceva aș spune sau face ulterior. Probabil au fost și destule ocazii în care temerea mi s-a și confirmat și-așa s-a înrădăcinat în mine gândul. Consecința – pur și simplu mi-e greu să stabilesc o relație cu cineva la prima întâlnire și tind, fără să vreau, să păstrez o anumită distanță. Eu o fac pentru că sunt nesigură pe mine, dar ceilalți o percep foarte des ca aroganță. Chiar mi s-a spus de câteva ori, după ce m-am mai apropiat de oamenii cu pricina, că la-nceput își spuneau despre mine ceva de genul ”uite-o și pe asta – se crede superioară! E prea bună să stea cu noi!”. Iar mie mi-era pur și simplu teamă :)

Și să știți că n-am folosit întâmplător prezentul. În sufletul meu încă-s grasă :) . Adică toți anii ăia în care m-am temut de aspra judecată a celorlalți au lăsat urme și răni adânci care nu s-au vindecat ușor și firesc odată cu dispariția pufoșeniei. Primul impuls e să cred în continuare că alții își fac o primă impresie proastă despre mine și, chiar dacă stau un pic mai bine cu încrederea în mine, încă am un mare handicap. Motiv pentru care sunt sigură că încă mi se lipește-n frunte eticheta aia de ”arogantă”. Și, zău, nu-i deloc așa… Dar măcar sunt conștientă de asta și, pe ici, pe colo, am mai învățat să asund asta, iar uneori pot să mimez că-s chiar sociabilă. Mă rog, al meu spune că uneori vorbesc prea mult, deci o gestionez prost când am un interlocutor tăcut și am tendința să umplu eu artificial tăcerea aia stânjenitoare. Oricum, vedeți, v-am mai dat un exemplu de feed-back nu neapărat fericit, dar e important să tot învățăm despre noi înșine :D

Leave a Reply