Ce facem când ne pierdem motivaţia?

October 16th, 2012

La început e totul bine. Ne-am hotărât, ştim unde vrem să ajungem şi ne-am cam dat seama şi ce avem de făcut. Dar drumul e lung şi puţini ajung la capăt. Cred că toţi ne împiedicăm, însă prea puţini se ridică. Lupta cu schimbarea e grea şi în condiţii normale şi devine cu atât mai grea atunci când ai organismul uşor slăbit şi psihicul chinuit de frustrarea interdicţiilor. Aşa că ce e de făcut?

Întâi de toate, cred sincer că nu poţi ieşi victorios din lupta asta fără gândul că e ceva ce faci pentru TINE. Ideea că vrei să trăieşti mai mult ca să te bucuri de nepoţi, sau că vrei să devii din nou atractiv pentru partener, sau că vrei s-o faci pe Nuţi de la Contabilitate să crape de invidie etc. ar trebui să fie (cel mult) imbolduri suplimentare.

Odată ce ai baza asta solidă de motivaţie, poţi să găseşti fel de fel de mecanisme să-ţi fortifici voinţa. De exemplu, pentru mine funcţionează chestii de genul:

  • ritmul meu de slăbit nu e fantastic – în medie pierd cam 1 kg la săptămână, deci fiecare mie de grame e un efort susţinut timp de 7 zile! Şi când îmi vine câte-o idee creaţă să-mi bag nasul în ceva ce nu am voie mă gândesc serios dacă merită. Câtă satisfacţie poate să-mi dea acel ceva? Şi cât să dureze? Până acum, fiecare abatere m-a costat cam o săptămână de stagnare şi chiar n-am făcut excese! Aşa că fac repede un calcul – merită să mănânc X chestie şi să stau 2 săptămâni în loc de 1 la greutatea Y? Clar, răspunsul e NU!
  • uitatul în oglindă – îmi place ce văd? Încă nu. Bun, atunci încă nu e momentul să mă recompensez.
  • hainele mici – am păstrat o fustă şi o bluză din vara în care am avut 62 kg. Le ţin bine şi aştept cu interes să-mi vină, ba chiar să-mi fie mari. La un moment dat nu mai puteam trage pe mine fusta cu pricina. Acum pot, dar fără să fie fermoarul tras. Merg înainte până o dau jos cu fermoar tras cu tot! :)
  • poveştile de succes ale altora şi mai ales pozele de tipul “înainte-după”. Dacă ei pot, eu de ce să nu pot? În plus, mi-e tare drag să văd cum se schimbă fizionomiile şi mai ales atitudinea generală a persoanei. Se citeşte victoria din postură, se vede încrederea în ochi şi zâmbetul… Zâmbetul!
  • gândul că am să ies din povestea asta o învingătoare şi, deşi aprecierea altora va ajuta, mult mai important va fi că-mi voi fi dovedit mie însămi că sunt propriul meu stăpân!
  • alternativa dietetică – sincer, cu Dukan sunt destul de puţine chestii care nu pot fi adaptate. Se poate face orice, de la pâine la ciocolată de casă şi de la pizza la maioneză, aşa că dacă faci un mic efort de creativitate (sau cauţi pe Internet), nici nu se cheamă că te-ai păcălit. Efectiv mănânci ce vrei şi-ţi satisfaci pofta.
  • mă întreb dacă sunt un animal – vorbesc serios, chiar port cu mine o discuţie în care mă întreb dacă-s chiar atât de supusă instinctelor şi n-am deloc liber arbitru. Evident că nu vreau să-mi răspund că sunt un animal şi că nu mă pot abţine, deci renunţ să-mi bag botul în ce fusesem tentată.
  • pur şi simplu îmi spun că anul viitor pe vremea asta am să pot mânca.
  • mă gândesc la toate felurile în care grăsimea îmi strică viaţa. Slavă Domnului că sunt tânără şi încă nu mi-a afectat sănătatea fizică, dar mi-am dat seama că mai toate relele din viaţa mea se leagă de faptul că sunt grasă. Bine, mai degrabă de ce cred eu despre asta. Dar mi-e clar că n-am să fac pace cu mine vreodată la proporţii mari, aşa că altă soluţie n-am decât să slăbesc. Lipsa de încredere şi stima de sine scăzută mi-au creat probleme de relaţionare, m-au făcut anxioasă (clinic vorbind), poate chiar mi-au diminuat puţin capacităţile intelectuale pentru că n-am avut curaj să mă arunc în lume şi să-mi maximizez potenţialul. Gândeşte-te bine, sigur ţi-a făcut şi ţie mai mult rău decât crezi şi e în puterea ta să schimbi asta!

Să nu fiu înţeleasă greşit, am mai călcat şi eu strâmb. Dar mi-am asumat şi am mers mai departe. Am plătit preţul şi mi-am văzut de drum. Vă şi spun cu ce-am păcătuit :D

Leave a Reply