De ce se îngrașă femeile când intră într-o relație?

November 14th, 2014

Între noi fie vorba, mie mi se pare că s-ar putea îngrășa ambii parteneri, dar pe bărbați îi ajută adesea metabolismul și se întâmplă să se vadă mai puțin la ei sau să nu se vadă deloc. În rest, cu tot cu excepțiile de rigoare, presupun că ați observat și voi fenomenul ăsta de îngrășare, poate inclusiv pe propria piele. Eu știu sigur că am văzut la mine fenomenul, pentru că am lângă mine același partener încă de prin clasa a XI-a și, față de când ne-am întâlnit, la un moment dat aveam amândoi câte-un plus de vreo 25 de kg, poate un pic mai mult. Mă rog, el era un băț și nu-i de speriat nici acum, cu un adaos de vreo 20 (cred), iar eu cântăresc în continuare mai puțin decât oricând în liceu, dar e o realitate că împreună am clădit și-un bagaj generos de țesut adipos, pe lângă multe alte lucruri minunate :)

E drept că nu-s foarte convinsă că experiența mea e cel mai bun punct de pornire, pentru că s-ar putea să găsiți răspunsuri mai relevante la cei/cele care au avut mai mulți parteneri și-ar putea să evalueze mai bine eventualele fluctuații de greutate din timpul relațiilor și dintre ele. Ba, iau în calcul și faptul că s-au întâmplat muuuulte lucruri și-am trecut prin multe transformări odată cu kilogramele alea depuse. Însă asta cred că e la fel de adevărat pentru mulți dintre cei care se îngrașă și v-am mai spus inclusiv faptul că grăsimea ori mâncatul au și fel de fel de funcții psihologice (unul dintre motivele principale pentru care e și atât de dificil să slăbești și să te menții).

Oricum, încerc să descopăr pe cale logică niște puncte de pornire pentru un răspuns și poate completăm împreună. Refuz să cred că (mai) sunt femei care chiar trăiesc cu iluzia că greu e până ”pui mâna pe unul” și-ți pune șaiba pe deget, că după asta se cheamă că l-ai prins și nu mai contează nimic. Poți nici să nu mai ai grijă de tine, că-i al tău pe viață. Sincer, dacă e cineva care trăiește cu iluzia asta, are o mare problemă, printre altele și pentru că nu prea sunt certitudini pe lumea asta. Dar marea problemă într-o asemenea atitudine mi se pare mai degrabă lipsa de respect față de sine.

Da, când nu mai ai grijă de tine se cheamă că nu te respecți și nu e o acuză gratuită. Azi pot să-mi dau seama cu toată onestitatea că au fost ani de zile în care pur și simplu nu m-am iubit. Sigur, asta poate sau nu să aibă legătură cu statutul relațional, dar e clar că atunci când ești singur, tocmai pentru că-ți dorești un partener, să fii mult mai motivat să te menții în formă, fiind acut de conștient de importanța fizicului.

Apoi, dacă e să fim sinceri, să ai grijă de tine cum trebuie chiar necesită niște efort și timp investit. Nu spun că trebuie să uiți de tine la sală, saună și cosmetică, dar simplul fapt că faci duș nu cred că se mai califică la standardele contemporane de a avea grijă de tine. Ai nevoie să aloci timp alimentației, ai nevoie să faci niște mișcare, ai nevoie de timp și pentru treburi ceva mai superficiale și, fără glumă, ai nevoie și de timp pentru igienă psihologică.

Ei bine, când intri într-o relație, în avântul ăla de la început oamenii cam uită de ei. Se contopesc în entuziasmul vieții în doi și tind să-și concentreze eforturile spre altceva. Ideal, n-ar trebui să uiți de tine niciodată, dar e frumos să-ți pierzi capul. Așa că măcar după ce trece nebunia începutului ar fi bine să-ți amintești de tine.

Pentru unii, nebunia începutului se concretizează într-un mariaj și imediat după într-o sarcină. Dacă pui peste kilogramele de aici modificările hormonale și încetinerea firească a metabolismului odată cu înaintarea în vârstă și, super-bonus, lipsa de energie din primele luni (poate primii ani) de viață a celui mic, deja ai un fundament strașnic pentru un bagaj generos de kilograme. Nu întâmplător, un număr semnificativ de femei nu reușesc să-și mai revină din asta. Dar nu e numai lipsa de energie. Nu-s sigură că-i musai ceva cultural, dar am impresia că la noi e un pic prea acută imaginea mamei-eroină care ține casa și uită complet de ea, iar unora le place mult să rămână în stadiul de martir. Poate devine chiar comod să-și centreze viețile un pic prea mult pe cel mic și să înceapă să trăiască mai mult prin el decât prin ele însele și-abia aici se cimentează rețeta pentru dezastru. Iar dacă domnul începe să manifeste oarece dezinteres, dăm din nou peste o meteahnă culturală – ei, e bărbat, e normal să-i fugă ochii, dar tot la mine se întoarce, ne leagă un copil bla-bla. Și, desigur, oricum nu-i vina lui. E mereu vina nenorocitei ăleia că și-a băgat coada-n casa omului.

Să nu credeți că judec și la urma urmei înțeleg, deși încă n-am trecut prin asta, că începe o perioadă foarte complicată odată ce apare un copil în peisaj. Schimbă tot și, dacă nu ești atent la semnale, pierzi una sau alta. Sau chiar pe tine. Presupun că tot ce poți face e să nu uiți că mai ai și tu nevoi… Chiar mă bucur că în ultimii ani pare să fie un curent al femeilor care-și vrein mai ușor și mai frumos după sarcini și, scuzați-mă, dar cele care le etichetează drept egoiste pentru că mai fac și câte ceva pentr ele cred că suferă de oarece invidie sau încă sunt în negare față de oarece dorințe proprii.

Leave a Reply