O amintire

February 19th, 2014

S-a întâmplat să umblu iar în cufărul cu amintiri și am găsit poza asta:

Eu sunt cea din stânga și cred că eram în clasa a IV-a, deci aveam vreo 10-11 ani. E ușor de observat că deja avea fața rotundă bine, se vede și oarece burtică, ba dacă vă uitați atent vedeți și că blugii ăia cam începeau să devină grozav de strâmți. Din păcate, cam pe aici a fost momentul în care kilogramele au început să se tooooot adune și nu m-am oprit din adunat până în 2012. Și până să slăbesc mă uitam de fiecare dată la pozele din perioada aia și-mi venea să țip la ele, să țip la mine ”de ce n-ai făcut nimic atunci?!”. Dar adevărul e că niciodată nu e ușor să te mobilizezi ca să slăbești. E preferabil să o faci când sunt mai puține kilograme de dat jos decât atunci când sunt mai multe și e foarte important să fii corespunzător motivat când te apuci, dar categoric nu e ușor niciodată… Doar pare mai ușor în retrospectivă pentru că n-ar mai trebui să depui efortul atunci.

Ei bine, de când am reușit să ajung și eu în sfârșit la o greutate normală parcă nu mă mai gândesc chiar atât de acut la ce aș fi putut să fac de la primele semne de pufoșenie și ce n-am făcut, însă aș minți dacă aș spune că nu mă mai bântuie ocazional acel ”ce-ar fi fost dacă…”. Chiar a fost foarte complicat (și pe alocuri de-a dreptul dureros) să tot cresc cu acest complex și sunt șanse foarte mari să mă fi dezvoltat cu totul altfel dacă aș fi avut ceva mai multă încredere în mine în adolescență… Dar încerc să mă scot cât mai repede din starea specifică lui ”ce-ar fi fost dacă”, pentru că pur și simplu nu e productivă. Nu e ca și cum aș putea să mai schimb ceva acum. Ce a fost a fost și pot doar să învăț niște lecții ca să fie mai bine pentru ce va fi…

2 Responses to “O amintire”

  1. Laura Driha says:

    Tu macar ai poze. Eu nu prea faceam. Adica nu stateam la poza decat silita… Mai ales mai tarziu, in adolescenta, cand incepusem sa am si probleme cu tenul… Ah, fugeam de aparat la propriu!
    Sigur, intre timp, m-am schimbat. Si pana sa ma schimb fizic (slabitul in sine) mai capatasem ceva incredere si stateam la poze dar foarte rar full-body.
    Acum, dupa ce am slabit, stau la orice aparat si fara mari griji. Desi, mi-a ramas cumva in reflex sa imi corectez pozitia si sa zic rapid “Da-mi sa vad cum am iesit!” Doamne cati ani mi-am terorizat amicii sa stearga pozele in care n-am ieist bine sau sa nu le puna pe retelele de socializare decat pe cele selectate de mine…
    Si ce frumos e sa vorbesc de toate astea la trecut!

    Te imbratisez fata frumoasa! Bravo tie ca ai reusit! Priveste partea pozitiva a povestii… Esti un exemplu pentru multa lume si faptul ca ti-ai schimbat viata radical ii poate motiva si pe altii!

    • Emi says:

      Ei, poza asta e o excepție, pentru că era ziua prietenei mele (fetița din dreapta) și își cumărase recent tatăl ei Polaroidul. În plus, pe atunci cred că abia, abia începusem să fiu într-adevăr cât de cât interesată de cum arăt, deci și auto-cenzura era un pic mai jos. Altfel, nu prea am nici eu poze (poate vreo serbare, o aniversare); deși, la drept vorbind, pe atunci parcă nici nu era la fel de la îndemână să tot faci poze ca acum… Apoi, mai spre prezent (dar înainte de dietă), cred că cel mai bun exemplu de atitudine în fața pozelor ar fi nunta fratelui iubitului meu – m-am ascuns bine și cred că apar în fix o poză :) )

      Iar de când sunt mai slăbuță, clar, fac și postez mai multe fotografii cu mine, dar încă mă mai ascund (deh, știi și tu, reflexele vechi). Nici nu-s grozav de fotogenică dacă e s-o zic pe aia dreaptă, dar nici nu mai fug de obiective… Însă mai caut să mă tratez de tot și mă bucur să aud că tu pari să fi depășit niște praguri cu mai mult succes! Îmbrățișări și de la mine, fată frumoasă și tonifiată! :D

RSS feed for comments on this post. And trackBack URL.

Leave a Reply