O poveste despre încredere

April 14th, 2014

Eu am avut noroc de părinți care m-au îndrumat și sprijinit activ să învăț, așa că, de exemplu, clasa a VII-a am terminat-o cu 9,94 și clasa a VIII-a cu 9,97. Firește, mai departe m-am înscris la cel mai bun liceu din oraș și, deși îmi doream încă de atunci să fac psihologie, ai mei au insistat să merg la mate-info că, deh, pentru asta aveam aptitudini. Ei bine, la mate-info cam trebuie să înveți de toate și astăzi sunt foarte fericită că m-am format așa, pentru că am o cultură generală suficient de bogată și, mai mult, profilul real nu te învață neapărat formule, ci te învață să gândești într-un anumit fel și să jonglezi cu raționamente. Doar că la început m-am simțit cam copleșită… Sigur, asta nu e chiar ceva neobișnuit și majoritatea adolescenților au oarece dificultăți de acomodare la trecerea dintre cicluri. Însă eu m-am trezit că mai toți foștii mei colegi erau la o clasă paralelă, iar eu eram singură și aruncată în mijlocul unei clase care era pe jumătate formată din elevi care făcuseră și gimnaziul împreună în liceul cu pricina, deci eram așa, un satelit pe lângă un colectiv închegat și, cum v-am mai povestit, n-am fost niciodată grozav de sociabilă și deja aveam mari complexe.

Pe fondul ăsta (plus toate materiile noi și schimbările firești de la generală la liceu) m-am trezit, de exemplu, că eu (care nu avusesem niciodată notă mai mică de 10 la matematică) nu mai ieșeam din 7. E drept că nici nu punea profesorul cu pricina prea des note cu mult mai mari de atât, dar matematica e matematică și nu puteam să spun că e subiectiv. Pur și simplu nu se mai legau lucrurile ca până atunci, iar comparația cu notele pe care le avusesem în V-VIII punea mai multă presiune. Dar s-a întâmplat să ajung să stau în bancă cu un tip foarte isteț (cu care de altfel am stat tot liceul și încă păstrăm destul de strâns legătura) și nu mai știu exact cum a fost, dar parcă la o lucrare m-a ajutat sau ne-am consultat la niște exerciții și am reușit să iau 9. Apoi, relativ curând după asta m-a scos profu’ la tablă și m-am descurcat exemplar, așa că iar reușisem să sar bine peste 7. Și după 2 reușite consecutive am început să capăt încredere și din momentul ăla nu m-am mai gândit niciodată ca n-aș fi bună la matemativă, iar avântul pe care mi l-a dat asta s-a văzut tot liceul în note…

Iar povestea asta încerc să mi-o amintesc de fiecare dată când mă îndoiesc de mine. Firește că primii pași sunt cei mai grei, dar odată ce rueșești să consolidezi puțină încredere, aproape că poți muta și munții! Chiar e mare pierderea să nu-ți atingi propriul potențial pentru că tu crezi despre tine (adesea eronat) că nu poți, așa că fă cumva să te păcălești o dată, de 2 ori că-ți iese (chiar și-un pas mai mic din) ce ți-ai propus, iar restul drumului aproape că se va construi singur :)

Leave a Reply