Post-Paște

April 16th, 2015

Raportez cu mândrie că Sărbătorile au trecut peste mine fără să-și pună amprenta asupra siluetei. De fapt, am ieșit din Sărbători cu câteva grame-n minus decât intrasem. N-am mâncat nicicum de regim și-am ronțătit cu poftă și cozonac și pască (în vreo două zile chiar), în câteva dimineți (de când nu v-am mai scris) am încropit în grabă și câte-un sandviș cu pâine (graham) și salam de Sibiu. Dar în rest am mâncat friptură de curcan, salată, fructe și, în general, destul de puțin. Exact cum v-am scris în ghidul de menținere, am încercat să tot compensez ”porcăiala”. Ba să fie mai puțină, ba să fie mai spre dimineață, ba să fiu apoi cuminte în restul zilei, ba să fiu foarte cuminte în următoarea zi, ba să compensez cu niște mișcare în plus și tot așa.

Nu pot decât să sper că ați trecut și voi cu bine hopul ăsta. Dacă nu, poate fix asta vă motivează să vă apucați serios de treabă. Eu nu pot să nu-mi amintesc că fix după Paște, în 2012, când m-am trezit cu 95 de kilograme (deși în general slăbeam de Sărbători, pentru că nu mă omor după preparate tradiționale), m-am speriat că-s mult prea aproape de acel 100-de-neconceput și-n cel mai scurt timp începeam drumul Dukan care m-a dus, încet și sigur, spre 60 kg.

PS: Am reușit să mă întâlnesc și cu vreo trei oameni care nu m-au mai văzut de câțiva ani și s-au minunat de schimbare. O fostă colegă de liceu chiar mi-a spus că m-am schimbat radical – și fizic și ca atitudine. Și n-am să mint. Iar m-am simțit al naibii de bine :)

Banală sau Frumoasă?

April 7th, 2015

Dove are campanii foarte, foarte mișto, iar asta e printre cele mai bune de până acum. Hai, zâmbiți! :)

PS: Videoclipul ăsta l-am găsit aici și mi se pare teribil de trist că studiul lor le-a arătat că 96% dintre femei NU se consideră frumoase! E oarecum îmbucurător că 80% spun că au ceva frumos, dar…

După Paște

April 6th, 2015

E clar, catolicii intră ”de mâine” la dietă (maxim de lunea viitoare), iar ortodocșii au intrat în modul ”după Paște”. Și pentru că cei din urmă sunt majoritari pe lângă mine, aproape că nu mai pot vorbi cu nimeni despre nimic altceva. Parcă s-au închis toate circuitele neuronale despre orice altă problemă și s-a deschis larg circuitul ăsta, cu mintea pe jumătate-n vacanță. Ah, și interminabilele discuții despre mâncare!

Eu sunt alergică la discuțiile astea și mi se pare că sfidează logica să stau o săptămână-n bucătărie ca să mănânc două zile. E clar că o să se lase cu excese! Nu știu, poate e vârsta. Poate e faptul că nu m-am omorât niciodată după preparatele tradiționale (iar miel chiar nu mănânc, deși în fiecare an încerc să-i mai dau o șansă și mai iau o gură). Poate e faptul că n-am o familie foarte numeroasă, așa că am tot văzut acasă o mamă super-strofocată și super-obosită pentru nșpe feluri din care, inevitabil se mai și aruncă. Poate e faptul că n-am fost niciodată gazdă la vreo sărbătoare dintr-asta, iar când am musafiri sunt, desigur, de-o seamă cu mine și ne întâlnim să ronțăim ceva pe lângă un pahar de nu știu ce și stăm la taclale sau jucăm ceva. Adică sunt gazdă în condiții destul de informale și, tocmai pentru că știu că ne întâlnim pentru calitatea timpului petrecut împreună, știu că nu trebuie să-i aștept cu fripturi și prăjituri de casă, nu e o problemă dacă nu e ”pusă masa”, nu e o tragedie că n-am masă în sufragerie și set de scaune asortat, nu-i bai că paharele-s diferite între ele și toate astea. OK, fie, anul ăsta a trebuit să iau de ziua mea un set de pahare, dar concesia asta am făcut-o doar pentru că am avut mai mulți musafiri decât pahare. Altfel, insist să am în continuare fix patru furculițe, fix patru linguri și vreo 10 farfurii (din care doar două-s la fel). Lingurițe am mai multe, pentru că erau colorate și nu m-am putut decide la patru (patru ăsta e și el un fel de concesie, pentru când mai dorm la noi niște prieteni).

Mă rog, știu că-s destul de ciudățică la capitolul ăsta și poate că-s din nou un exemplu extrem. Poate la un moment dat o să-nceapă să-mi pese și mie de simandicoșenii la masă și n-o să mi se mai pară suficient să ronțăim cu musafirii noștri fistic, biluțe dintr-alea cu cocos, ciocolată și rom și ce mai luăm să fie pe lângă joacă și discuții. Dar nu garantez că o să se întâmple asta. Pentru că eu sunt omul esențelor și, sincer, cred că oamenii se adună ca să se simtă bine, iar asta e o chestie independentă de câte feluri de gustări pui pe masă și de câte perechi de tacâmuri ai pe lângă setul de farfurii ”de bune”. Probabil că m-aș împăuna și eu și mi-aș lua, totuși, un set de farfurii și ce mai trebuie, ba poate chiar m-aș agita un pic și cu gătitul dacă aș fi maestru de ceremonii la o masă de Sărbători. Încă n-a fost cazul… Dar tot sunt destul de sigură că n-am să stau la cratiță O SĂPTĂMÂNĂ înainte. N-am de dovedit nimănui nimic, așa că n-am să ezit, de exemplu, să cumpăr prăjiturile X de la cofetăria Y, pentru că știu că-s bune în loc să insist să fac eu amandine de casă sau nu mai știu ce…

Și n-am vrut să judec. Poate unora le face plăcere pregătirea și nu e nimic rău în asta. Poate sunt gospodine care se hrănesc din laudele de genul ăsta la Sărbători. Doar am vrut să vă amintesc că esența nu e totuși în mâncare și, mai presus de orice, nu vă sleiți de puteri ca să nu mai aveți energie să vă bucurați de musafiri! Și da, am vrut să v-o zic de luni, ca să n-apucați să vă ambalați! :P

Realitatea e așa cum e

April 3rd, 2015

Tocmai ce v-am scris ieri asta și am dat în aceeași zi peste asta la știri:

Mi-a frânt inima și, sigur, e un caz excepțional din mai multe puncte de vedere. Dar vreau să vă reamintesc că voi, cei care aveți internet de reușiți să citiți asta, probabil vă permiteți un pic mai mult decât pâine și cartofi, deci n-aveți nicio scuză!!!

Mă rog, mie mi-a amintit și că unii n-ar trebui să facă copii. Bine că alții ca mine, care ar putea să-i întrețină, care-s educați, care se duc la psiholog să-și rezolve traumele ca să nu le dea mai departe etc. își fac probleme și se gândesc și răz-gândesc de o mie de ori. Își pun nșpe probleme, își fac mii de griji și fac, de regulă, timid, un copil sau doi. Alții îi toarnă pe bandă pentru alocații… Crâncen de trist :(

Copii și părinți. Copii și bunici.

April 2nd, 2015

Mă grăbeam să ajung undeva, dar culoarea roșie a semaforului m-a forțat să mă opresc. Și din întâmplare mi-am întors privirea spre o bunică și nepoțelul ei. Probabil că îl luase pe cel mic de la școală și se îndreptau spre casă. Puștiul părea să fie prin clasa a III-a sau a IV-a și era deja rotunjor bine. Iar cât am așteptat culoarea verde a semaforului, piciul a ieșit dintr-un magazinaș cu un braț de dulciuri, crănțănele și un suc, pradă pe care a suplimentat-o cu rugămintea de a mai lua nu știu ce și de la un Fornetti de lângă. Rugăminte aprobată duios de bunică… Și n-aveți idee cât de mult m-a întristat imaginea.

Mă rog, nici cu părinții nu mi-e rușine și am citit undeva că, de exemplu, 40% dintre mame își văd copiii supraponderali ca fiind normali și nu așa cum sunt de fapt. Concret, era un studiu în care mamele trebuiau să aleagă din mai multe contururi, acel contur care îl definește pe copilul ei. Și 40% dintre ele au ales un contur semnificativ mai suplu decât copilul, semn clar al unei subiectivități nefericite.

Știu că vi se pare că al vostru e cel mai cel, știu că vă iluzionați că pufoșenia o să dispară de la sine când o să crească în înălțime, știu că nu vă pasă decât ca el să fie fericit, iar asta uneori credeți că înseamnă să-l alintați cu mâncărurile/gustările/deserturile preferate. Dar vă spun din propria experiență că un copil gras nu e un copil fericit! Și de aici se naște așa ușor cercul ăla vicios în care se îndulcește mai mult ca să scape de amarul nefericirii cu sine și durerea că alții râd mereu de el… OK, vremurile s-au schimbat și nu mai aleargă ăștia micii pe afară ca altădată, nici mâncarea nu mai e cum a fost, deci cu atât mai important e să aveți grijă și să încercați să vedeți la timp când greutatea devine o problemă. Iubiți-i altfel! Recompensați-i altfel! Și stabiliți reguli clare și cu bunicii să facă la fel, pentru că am așa o vagă senzație că (în general) sunt mult mai ”moi”, cedează mult mai ușor la rugăminți și poate nici nu văd kilogramele-n plus ca fiind așa o mare problemă. Să fiu sinceră, eu am aflat cu stupoare destul de recent că ai mei n-au știut niciodată cât m-a măcinat pe mine problema fizicului în copilărie și adolescență. Și nu, nu e drept să dăm vina pe genetică

Păcăleală de 1 Aprilie

April 1st, 2015

Am fost tentată să vă scriu pe post de păcăleală de 1 Aprilie că mă apuc de dieta cu zeamă de varză sau altceva ridicol din gama asta, chipurile ca să mă văd slăbuță tare până de Paște. Dar am renunțat la idee, pentru că mi-am dat seama că există riscul să stimulez o asemenea idee tâmpită la altcineva care mai citește pe aici. Pentru că atunci când vine vorba de dorința de a fi slab, disperarea e maximă și ridicolul își pierde orice graniță. Dacă nu mă credeți, încercați să citiți (cu mintea limpede și cât mai aproape de obiectivitate) comentariile de la postările sponsorizate de pe Facebook la soluțiile-minune pentru slăbit. Pe mine mă întristează profund să văd cum se agață bietele femei de orice dâră de speranță de a slăbi… Fără efort (vă reamintesc și că există o diferență între dorința de a slăbi și dorința de a fi slab). Și n-o spun cu ton superior, că doar am comandat și eu odată-n viața asta nu-știu-ce-amestec-de-plante-braziliene-pe-care-l-folosesc-modelele, am ținut de două ori dieta daneză, am numărat și calorii o vreme, ba am ținut de două ori și dieta cu zeamă de lămâie :) (o prostie în care bei progresiv zeamă de lămâie, pornind de la o lâmâie și până la 10 lămâi în ziua a zecea și apoi descrescător iar până la una; asta înseamnă că în ziua a zecea o să galopați la un moment dat cam un litru jumătate de zeamă acră pură de lămâie, bleah!). Toate au fost din disperare și toate au fost idei proaste.

Mă rog, ce nu e păcăleală în tot ce v-am scris mai sus e că s-ar putea să fie o idee bună să intrați în Sărbători cu-n pic de minus, mai ales dacă vă știți mari amatori de bombe calorice tradiționale. Doar că ar fi o idee titanic de proastă să ajungeți la minusul ăla prin diete draconice sau înfometare. Nu de alta, dar un corp privat de una-alta o să intre-n panică și-o să depună rezerve cu-n spor neimaginabil dacă treceți de la restrictiv la porcăială…

Etalon de frumusețe?

March 31st, 2015

Nu știu când a devenit artificialul etalon de frumusețe… Și mi se pare cu atât mai nefericit artificialul atunci când forma naturală era deja frumoasă. Știu, frumusețea e subiectivă, toate avem piticii noștri și-am schimba câte ceva pe ici, pe colo, indiferent cât de perfecte li s-ar părea altora că suntem. Ba înțeleg și obsesia cu mărirea buzelor (probabil pentru că nici ale mele nu-s musai voluptuoase). Culmea, înțeleg și dorința de a-ți mări sânii, deși nu-s chiar plată.

Dar există un punct în care toate intervențiile încep să se vadă și să te deformeze, pentru că orice exces dăunează. Asta ca să nu punem la socoteală că, chiar și dacă ai avea toți banii din lume, toată disponibilitatea și stoicismul să suporți durerea tuturor ”retușurilor”, până termini de ”reparat” una-alta, sigur trebuie suplimentat dincolo, se mai lasă în altă parte și-ai s-o ții așa etern, niciodată mulțumită cu adevărat de tine. Sigur, te mai hrănești cu like-uri și aprecieri prin fel de fel de rețele sociale, dar înăuntru? Eh, de înăuntru cine știe dacă mai e timp…

Pe de altă parte, dacă știi despre tine că ești frumoasă și atât și vrei să joci în ”liga asistentelor”, clar, înțeleg, te aliniezi la standardul botului expandat de rață, slabă cât un țâr și sânii cât mingile de fotbal și bați fierul cât e cald. Pentru că frumusețea fizică nu e veșnică și întotdeauna o să vină din spate alta – mai tânără, mai ambițioasă, mai ”dotată”, mai dispusă la nu-știu-ce.

Mă rog, nu vreau să cad nici eu în păcatul superficialității și recunosc că mare lucru nu știu despre fata asta, dar m-am pornit să vă scriu asta după ce am dat peste profilul ei și m-a frapat imaginea! Habar n-am cât de creativă e, cum stă cu gândirea analitică, câte limbi străine știe, cât e de amabilă cu vecinii de scară etc. Nici măcar nu-s sigură dacă sânii ăia-s naturali sau nu. Însă mi-e clar că buzele alea-s sinistre și nu înțeleg cum poate să fie ăsta etalonul actual de frumusețe. Pur și simplu arată deformate! Și mi-e ciuda, pentru că are trăsături extraordinar de frumoase și sunt sigură că era teribil de frumoasă și naturală, fără atâta plastic, fără exagerări… Mă-ntreb, o fi, oare, fericită? I-o fi plăcând cu adevărat ce vede-n oglindă?

Ziua mea

March 25th, 2015

În câteva ore am să împlinesc 27 de ani. Și da, știu, e posibil chiar s-o mai fi scris aici deja – celor de 16-18-20 li se pare că 27 e la ani-lumină de ei, iar majoritatea celor trecuți de 30 mi-ar spune că încă-s foarte tânără. Eu mă simt… Nu știu, ciudat. În niciun caz nu simt că am 27 și, din fericire, nici chipul nu mă trădează, deși încep să întrezăresc niște riduri de expresie. Dar e OK, sunt liniile alea de pe lângă buze, conturate de multe zâmbete :)

Problema e că anul ăsta mi-am dat seama, probabil mai mult decât în ultimii, că aș vrea să fac ceva special, dar habar n-am ce și parcă, totuși, de fapt nici n-am chef de ceva anume. Și m-a lovit un regret bizar pentru lipsa asta de entuziasm. Doamne, cât de fericită eram și cât de mult îmi așteptam ziua de naștere în copilărie! Cred că de pe la vreo 4-5 ani au început ai mei să-mi organizeze petreceri, cu tort, cu colegi, cu muzică, cu joacă, cu de toate. Plus că era mare prilej de primit cadouri :D

Pe măsură ce am mai crescut, s-a mai schimbat și tipul petrecerii, dar tot era cu tort, cu prieteni, cu cadouri, cu entuziasm. Ce faină a fost petrecerea de la 17 ani! Uhu! Singură acasă, cu o gașcă cu care mă simțeam extraordinar și eram și la început de relație cu domnul meu! La 18 ani mi-au închiriat ai mei un club (mă rog, nu vă gândiți chiar la ceva gen Bamboo) și n-a fost neapărat cu bumtzi-bumtzi, dar tot a fost cu mare entuziasm, cu pedepse, cu un cadou pe care mi l-am dorit enorm, cu un tort îmbrăcat în marțipan (ceva ce până atunci, în 2006, nici nu știam că există și habar n-aveam cât e de bun) și tot tacâmul. Ba chiar și cu mese de biliard unde am învățat și eu (vag) să țin tacul și să amețesc bilele :)

Ei bine, de când am ajuns în București, ziua mea pare să-și fi pierdut de tot din strălucire și entuziasm… De fapt, cea mai tristă de până acum a fost fix prima, aniversarea de la 19 ani. În 6 luni de facultate nu prea m-am lipit de nimeni, deci colegii noi nu știau de ziua mea, iar cei vechi, din liceu, cam păreau să-nceapă să uite, că, deh, nu toată lumea s-a adaptat atât de stângaci ca mine la viața de facultate. Am sărbătorit cumva cu al meu, dar am fost extraordinar de tristă în anul ăla. La 20 tot acasă am sărbătorit, tot numai cu al meu, dar mi-a făcut un cadou-surpriză și a fost un pic mai bine, mai ales pentru că gesturile astea nu prea îi sunt caracteristice…

Apoi, până la 25, nu prea-mi mai amintesc mare lucru, deci tot sărbători vagi, acasă și lipsite de evenimente remarcabile, mereu umbrite de o acută senzație a timpului pierdut (da, multă vreme am bifat cei 3 ani de facultate drept o experiență cumplită, inutilă și pe alocuri nocivă). Țin minte doar că într-un an mi-am dorit foarte, foarte tare să-i văd pe ai mei și-am super-insistat să-mi facă o vizită. Știam că e un efort drumul pentru ei, fizic și financiar, nu mai fuseseră la mine (și vream să le arăt că-s la casa mea, gospodină-n toată regula), știam că aproape detestă Bucureștiul, dar a fost singurul cadou pe care mi l-am dorit cu ardoare. Și l-am primit și-a fost un week-end minunat! :)

La 25 a fost bine de tot, pentru că atunci am cam intrat și în consolidare. Și nu, marea fericire n-a fost că am putut să mănânc o prăjitură-prăjitură, ci faptul că am arătat lumii noua mea înfățișare. Eu am fost foarte secretoasă cu dieta și am avut extra-grijă să mă și întâlnesc cu cât mai puțină lume în timpul croazierei. Așa că efectul a fost WOW când am publicat câteva poze pe Facebook și, n-am să mint, m-am simțit extraordinar! Mă rog, tot n-am ieșit nicăieri și practic m-am gătit doar pentru poză, dar infuzia de admirație mi-a prins tare, tare bine. Și s-a mai întâmplat ceva bun de tot în ziua aia, care s-a lăsat cu încă o infuzie de încredere în sine, doar că pe altă nișă. Din păcate, citind acum postarea de anul trecut, de la 26, îmi amintesc că 25-ul a început bine, dar n-a continuat pe măsură.

Iar anul ăsta, dacă e să mă uit în urmă, oho, abia ăsta a fost cel mai chinuit dintre toți. Însă acum sunt ferm hotărâtă să fac lucrurile altfel. Și-am să ies mâine undeva sau am să plec în week-end. Nu mai petrec acasă! Iar pentru regrete, reconfigurez traseul și perspectiva și-mi amintesc că de fapt n-am pierdut timpul, am tot învățat și-am tot pregătit terenul pentru ceva măreț. Și de puțin timp am pus la locul ei și ultima cărămidă care să mă facă de neoprit. Așadar, sunt pregătită să-l îmbrățișez pe 27 și sunt pregătită să încep să trăiesc toate lucrurile alea pe care, din varii motive, nu le-am făcut și pentru care mă macină regrete. Sper ca anul viitor pe vremea asta să vă confirm că 27-le a fost, de departe, cel mai bun dintotdeauna, cu călătorii, petreceri, proiecte mărețe, succese și de toate bune :) Deocamdată doar e cert că am să-l încep altfel! Și, zău, asta e singura cale prin care poți să ajungi la alte rezultate, făcând diferit lucrurile.

Sunt ipocrită!

March 24th, 2015

A venit vremea să recunosc asta în mod public, deși e ceva de care am cam început să-mi dau seama imediat după ce am intrat în consolidare. Nu, nu, Dukan n-are ipocrizia printre efectele secundare, așa că ar fi cazul să explic mai pe-ndelete la ce mă refer.

E vorba despre gătit. De exemplu, unul dintre primele lucruri pe care mi le-am dorit după croazieră a fost o pizza ca o pizza. Așa că am căutat rețetă pentru blat și-am amuțit. 500 g de făină?! Adică 250 g de om?! Pfff, nu-i bun! Sau hai să iau cel mai recent exemplu – am căutat în week-end o rețetă de negresă. 3 pahare de zahăr?! 300 g de unt?! O, Doamne! Și astea-s momentele în care conștientizez cât de ușor e să bagi în tine infinit mai multe calorii decât e cazul și mă las păgubașă :)

Dar ipocrizia înflorește generos în mine când îmi dispar rezervele de a cumpăra pizza sau o prăjitură din oraș, deși rețetele lor sunt sigur cu la fel de multă făină, tot cu multă grăsime și tot cu o tonă de zahăr. Însă, cel puțin la capitolul prăjituri, tot ies mai câștigată așa. Pentru că, să fim serioși, dacă faci în casă o tavă de negresă, în casă o să se mănânce o tavă de negresă. Probabil nu într-o zi, dar cu siguranță în cantități mai mari decât dacă ți-ai fi făcut pofta din altă parte cu O bucată… Mai am periodic discuții și cu mama care rămâne mută de uimire că am dat 5 lei pe o clătită când puteam să-mi fac un turnuleț întreg de banii ăștia acasă. Dar nimeni nu face acasă O clătită. Și ghici ce? Dacă faci, mănânci… În schimb, cu pizza, nu prea o dreg nici cu aia din oraș, dar oricum am stabilit deja că păcatul meu capital e din categoria dulce, iar pizza chiar nu mă-nghesui să mănânc prea des (ba nu, mint, în ultima vreme am făcut în fiecare săptămână dintr-asta dietetică, după rețeta despre care v-am povestit aici).

Așadar, măcar pentru capitolul dulciuri, îmi vine să spun că iocrizia-mi face bine și-mi ține fundul relativ mic :)

La mulți ani mie!

March 23rd, 2015

S-au împlinit doi ani de când am intrat în consolidare și astăzi sunt în continuare puțin sub greutatea pe care o aveam când am terminat cele 9 luni de croazieră care m-au scăpat de mai mult de 30 de kilograme. Așadar, cu tot cu micile fluctuații, mă mângâi blând pe cap că am reușit să învăț să fiu cumpătată și sper să tot reușesc să rămân așa (deși am descoperit de câteva ori că e tare ușor să deraiezi și după ce credeai că auto-disciplina ți-a intrat în sânge). Mă rog, nu e nici ușor, dar nici chiar atât de greu (cum v-am și povestit deja aici). E loc de suficient răsfăț încât să nu resimți frustrare, dar nu e loc nici de excese frecvente.

Sincer, mi-ar plăcea ca la următoarea aniversare să vă scriu de la mai puține kilograme și să vă povestesc și-un început de luptă cu tonifierea, dar m-am plictisit eu de mine de când îmi tot spun asta. Oricum, mândria că m-am putut ține 9 luni de un regim ultra-restrictiv nu mi-o ia nimeni și sigur am să mă ocup și de continuarea planului când va veni momentul potrivit.

Să ne tot citim slabi și bine cu noi înșine!